Şcoala îsi are începuturile în vechiul pension de fete al lui Lazaro-Otetelisanu, nume sub care apare după cel al ctitorilor săi, fiind, ca vechime, prima şcoală de fete din Principatele Române. Înfiinţarea acestui pension se leagă de amploarea pe care a luat-o dezvoltarea învăţământului naţional, în capitala Olteniei, după adoptarea Regulamentului Organic. El a luat fiinţă înaintea celorlalte instituţii cu profil asemănător din Principatele Române. Iniţiativa „acestei şcoli, pentru mai aleasa învăţătură a fetelor de boieri” a izvorât în „mintea luminată a vornicului Iordache Otetelişanu, mare patriot şi iubitor de cultură naţională”. Cu „fondurile sale, dar şi cu ajutorul material al paharnicului Constantin Lazaro”, care dăruieşte şcolii casele moştenite de la soţia sa, Zoiţa Pârscoveanca, a întemeiat „Pensionatul de fete Lazaro-Otetelisanu” în 1833.
Aceasta scoala urma „sa...

Şcoala îsi are începuturile în vechiul pension de fete al lui Lazaro-Otetelisanu, nume sub care apare după cel al ctitorilor săi, fiind, ca vechime, prima şcoală de fete din Principatele Române. Înfiinţarea acestui pension se leagă de amploarea pe care a luat-o dezvoltarea învăţământului naţional, în capitala Olteniei, după adoptarea Regulamentului Organic. El a luat fiinţă înaintea celorlalte instituţii cu profil asemănător din Principatele Române. Iniţiativa „acestei şcoli, pentru mai aleasa învăţătură a fetelor de boieri” a izvorât în „mintea luminată a vornicului Iordache Otetelişanu, mare patriot şi iubitor de cultură naţională”. Cu „fondurile sale, dar şi cu ajutorul material al paharnicului Constantin Lazaro”, care dăruieşte şcolii casele moştenite de la soţia sa, Zoiţa Pârscoveanca, a întemeiat „Pensionatul de fete Lazaro-Otetelisanu” în 1833.
Aceasta scoala urma „sa fie internat de fete, fiind numita dupa modelul apusului „pensionat de fete”. Elevele admise în aceasta scoala trebuiau sa stie „a citi si scrie” într-o limba straina. Primele directoare ale pensionului erau „mai toate straine (franceze, italiene sau germane): Wilhemina Dahlen, Groulier, Gros, Marieta Mazenta”, ajutate pentru predarea limbilor straine si conversatie de câteva guvernante (pedagoge) si apoi preparatoare, sistem ce se va mentine de-a lungul veacului al XIX-lea si chiar în prima parte a secolului XX.
„Asezamântul Lazaro-Otetelisanu” din anul 1837, scoala externa de fete Lazaro-Otetelisanu” cu un curs primar la initiativa fratilor Iordache si Grigore Otetelisanu. Aceasta se întretinea din fondurile bisericii „Sf. Ilie” din Craiova, fiind, de fapt, prima scoala publica de fete din Tara Româneasca. Eforia Scoalelor, institutia centrala ce controla si îndruma învatamântul din Tara Româneasca uneste pensionul si scoala externa într-o singura unitate scolara „Institutul de fete" din Craiova.
Începând „cu anul 1841, scoala primeste o treime si apoi jumatate din veniturile bisericii Madona Dudu” 11 , când au absolvit cursurile acesteia un numar de 25 de eleve. În timpul Revolutiei de la 1848, directoarea pensionului de fete W. Dahlen, alaturi de o parte a corpului profesoral si eleve, simpatizeaza cu idealurile acesteia, fiind din aceasta cauza îndepartata de la conducerea scolii si înlocuita cu Marieta Mazenta. Barbu Stirbei, domnul Tarii Românesti (l 849-1856), preocupat de modernizarea învatamântului prin „ofisul domnesc din 1852 a hotarât o noua organizare si pentru Pensionul „Lazaro – Otetelisanu” dupa modelul pensionului domnesc din Bucuresti, iar ca directoare, este numita în 1853, profesoara Villeneuve. Situatia provocata de Razboiul Crimeei a contribuit la închiderea temporara a scolilor si, deci, si a acestui pensionat, deoarece cladirea scolii a fost ocupata de trupele rusesti. Redeschiderea scolii se face în 1854, în casele serdarului Braboveanu, iar în 1855, scoala se muta în casele lui Petrache Poenaru de pe strada Sabinelor, astazi Jules Michelet, sub directia Antoninei Panaiotescu.
De altfel, începând cu anul 1860, pensionatul de fete trece sub îngrijirea statului, când este pusa sub controlul si supravegherea unui Comitet, fapt hotarât prin votul Camerei din 4 august 1860. În aceasta epoca, scoala a functionat cu sase clase: patru inferioare si doua superioare. Dintr-un program de studii din 1861, se constata ca în scoala se predau urmatoarele discipline: limba româna, religia, istoria, geografia, desenul, caligrafia, lucrul de mâna, stiintele fizice, stiintele naturale, cosmografia.
Din acelasi an, scoala a functionat sub controlul si supravegherea unui comitet compus din prefectul judetului, doi membri delegati de Ministerul Cultelor prin „Eforia Scoalelor”, primarul orasului si un deputat al Doljului. În conformitate cu Legea învatamântului din 1864, Institutul de fete „Lazaro-Otetelisanu” îsi înceteaza existenta si, odata cu el, dispare si numele fondatorilor sai. Din acest moment, vechiul „pensionat de fete” devine o scoala secundara cu cinci clase, având denumirea de Scoala Centrala de Fete, care va îndeplini si rolul primei scoli normale de fete din Oltenia. Aceasta scoala îsi deschide larg portile pentru întreaga societate româneasca, privind absolvirea celor patru clase secundare pe baza unui concurs de admitere. În aceasta perioada, 1864-1870, a iesit prima promotie de institutoare a Scolii Centrale.
Denumirea scolii este schimbata din nou în 1883, când devine „Institut pedagogic de fete”, „datorita scopului urmarit de autoritatea scolara de a crea absolvente care sa devina institutoare.” Din 1891, i se adauga „institutului si o scoala de aplicatie (scoala primara) care functiona pe lânga aceasta pe baza unei programe speciale în virtutea ordinelor ministeriale din acest an”. Devenind, dupa 1860, o scoala de stat, tendinta era, dupa aceasta data aceea a unei dezvoltari cât mai mari a învatamântului secundar de fete, dar si a pregatirii unor elemente de valoare pentru învatamântul primar. De aceea, numarul elevelor va creste simtitor, de exemplu de la 100 în 1864, toate bursiere, la 164 în 1880. Prin legea învatamântului din 1893, fosta Scoala Centrala de fete primeste oficial denumirea de „Scoala normala de institutoare”, denumire pe care o poarta pâna în anul 1899, când, pe baza Legii învatamântului Secundar din 1898, initiata de ministrul Cultelor si Instructiunii Publice de atunci, Spiru Haret, îsi va lua o noua denumire de „Scoala normala de învatatoare”.
În 1901, Scoala normala de învatatoare din Oltenia „este transformata în Scoala Secundara Internat de Fete, Gradul I”. Pe baza legii din 1898, aceasta scoala transformata într-un tip cu totul nou, a functionat cu cinci clase secundare pâna în anul 1905, când „o noua decizie ministeriala în baza aceleiasi legi îi va da denumirea de Scoala Secundara Internat de Fete, Gradul II”. În septembrie 1900, este numita directoare, prin „Decret regal”, Smaranda Celarianu care va conduce scoala pâna la l septembrie 1921, fiind apreciata de contemporanii sai ca „un element didactic de o rara distinctiune si o reala cultura pedagogica”, mai ales pentru „devotamentul, tactul si experienta sa”. Sub îngrijirea noii directoare a scolii, în anul 1906 se produce un eveniment de exceptie pentru scoala si istoria ei zbuciumata, deoarece apare „Monografia Scoalei Secundare de Fete Internat, Grad II”, tiparita cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a M.S. Regelui Carol I, lucrare retiparita în 1910, cu prilejul aniversarii a 75 de ani de la înfiintarea scolii ce a fost distinsa la Paris în acelasi an cu „Medalia de Aur” si „Crucea Marelui Premiu”.
Tot la interventia Smarandei Celarianu scoala preia numele sotiei primului unificator al Principatelor Române, doamna Elena Cuza dupa ce în anul 1909 Ministerul Instructiunii si Cultelor a stabilit ca fiecare scoala sa-si desemneze un patron spiritual..
Dupa noua transformare, scoala corespundea unui tip de liceu, curs superior. Elevele erau interne, externe, bursiere si solvente, toate intrate însa prin concurs. Programul nou al scolii era asemanator cu cel al liceului de baieti, introducându-se studiul limbii latine, limbii engleze, stiintele fizico-chimice. Tot în aceasta perioada, s-a constituit pentru prima data Comitetul pentru biblioteca scolii în anul 1912.
În anii primului razboi mondial (1916-1918), scoala, ca si celelalte unitati de învatamânt craiovene, a avut de suferit grave repercusiuni, deoarece acestea au fost închise vremelnic, materialul didactic risipit, iar localurile au luat alta destinatie, în acesti ani, „în localul scolii din str. Jianu nr.14, s-a instalat Spitalul de raniti nr. 19, sub conducerea directoarei scolii S. Celarianu ” , în timp ce localul cu clasele au primit aceeasi destinatie sub conducerea doamnei directoare Gigârtu, presedinta Crucii Rosii, Sectia Craiova”.
Dupa intrarea armatelor de ocupatie în oras, la 8 noiembrie 1916, prima parte a localului a continuat sa functioneze câteva luni ca spital, iar cealalta parte a fost imediat ocupata. Elevele scolii si cele ale Externatului din oras, au format „o singura scoala care a functionat în localul Scolii Normale de Fete”. Din ianuarie 1918, pâna în iulie acelasi an, fostul „local al dormitoarelor a fost întrebuintat pentru Scoala Normala de Fete sub conducerea S. Celarianu”. Din septembrie 1918, Scoala Secundara de Fete Grad II Elena Cuza” s-a redeschis cu elevele externe, deci fara internat în localul din str. Jianu nr. 14, iar din septembrie 1920, ea a început sa functioneze cu eleve interne si externe, forma în care a functionat apoi în toata perioada interbelica.
În anul 1925 „Ministerul Instructiei, domnul dr. C. Angelescu considerat pe buna dreptate al treilea ctitor al Liceului de fete „Elena Cuza” hotarî „sa puna capat starei de ruina în care se gasea scoala, înlocuind-o cu alta noua, moderna, care sa corespunda cerintelor vremii”.
Cu începere de la l septembrie 1928 Scoala Secundara Internat de Fete Grad II, „Elena Cuza” primeste numele de Liceul de fete „Elena Cuza”, pe baza Legii Învatamântului Secundar din acelasi an. Tot în anul 1928, vechea cladire de la 1858 a agai Gr. Otetelisanu a fost darâmata, iar „terenul ramas liber a servit la asezarea fundatiilor noii cladiri, corpul principal si doua aripi laterale la care se adauga aripa centrala aflata deja în constructie”.
Un rol important în realizarea acestei monumentale constructii l-au avut Comitetul Scolar, profesoarele scolii, si, în primul rând. directoarea acesteia, M. Ghioculescu, care a contribuit din propriile venituri la finalizarea acesteia. Alte profesoare: L. Favre si Ec. Padeanu „si-au donat pentru, nevoile scolii, casele proprietate personala sau altele care au facut donatii personale pentru scoala: mobilier, carti si diferite sume de bani. În anul 1938, este numita directoare a liceului profesoara de filozofie Matilda Bradisteanu, an în care ia fiinta în cadrul scolii si „Societatea de lectura a elevilor”. În octombrie 1941, apare pentru prima data „Revista noastra” sub directa îndrumare a profesoarei Despina Teodorescu în calitate de redactor responsabil. Aceasta avea un caracter complex, atragând atentia prin numarul mare de studii, articole si creatii literare, în anii celui cle-al doilea razboi mondial, activitatea scolii este împiedicata în desfasurarea ei normala, deoarece în aceasta perioada ea gazduieste Comandamentul unei flote de aviatie si apoi un spital pentru ostasii sovietici.. Ca urmare a reformei învatamântului din 1948, scoala cunoaste o noua reorganizare, luând numele de „Scoala de fete nr. 1 (1951-1959)”, cu durata de 4 ani (clasele VIII-XI). Începând cu anul 1959, institutia ia numele de Scoala medie nr. 3, pâna în anul 1966, perioada când aceasta devine mixta, cuprinzând pentru prima data, pe bancile sale pe lânga fete, si baieti. În perioada 1966-1976, scoala ia numele de „Liceul nr. 3” si apoi, în perioada 1977-1989, va lua numele de „Liceul de Filologie-Istorie”. În anul 1990 scoala revine la „denumirea traditionala de „Liceul Elena Cuza”, iar din anul 1998, i se atribuie denumirea de „Colegiul National Elena Cuza”.
De-a lungul existentei sale, scoala si-a adus pe deplin contributia la educarea unui numar mare de cetateni, participanti activi la întreaga viata economica, sociala si culturala a tarii. Rememorarea trecutului acestei prime scoli de grad mediu din Principatele Române care a trecut de-a lungul existentei sale prin „situatii fericite, dar si dificile” are menirea de a trezi în noi sentimentul datoriei, de a pastra pentru viitorime aceasta pretioasa mostenire.